vedere din prezent

Vederi de la munte, de la mare, cumparate de mine sau nu, colorate, simple, expresive,  oricum ar fi, toate vederile mele imi sunt dragi, pentru ca le am din locuri frumoase, unde am petrecut clipe frumoase…Imi placea sa tin vederile intr-un loc cat mai sigur, unde sa nu se poata deteriora, dar de unde sa le pot privi cu drag in fiecare zi. Imi plac amintirile, caci si vederile pana la urma tot amintiri sunt…insa unele care te apropie mai usor de un gand sau de o stare de spirit…

Azi, m-am lasat prinsa in clipa, si am hotarat sa imi fac o vedere pe care mi-o doream de mult. I-am spus Fericire…si am ajuns la concluzia ca vederea mea e imperfecta, oricat de mult m-as fi straduit sa o desenez si sa o decupez, ceva nu iesea bine. Insa am ales sa tai cu foarfeca in continuare, pe urmele lasate de carbune pe micul carton…Am luat apoi culorile si am vrut sa colorez forma imperfecta, insa m-am razgandit si am folosit tot carbunele meu de dinainte, pentru a nu se observa urmele conturului de sub culori, caci nu mai aveam forta necesara sa intind atat de bine culorile incat sa nu se vada urmele de sub ele. Am terminat repejor micutul ”suvenir” si l-am comparat cu celelalte…Am observat cu tristete abia atunci ca nu era cea mai frumoasa vedere, estetic vorbind…si o lacrima mi-a curs pe obraz…apoi am vazut marginile strambe, si a mai urmat o lacrima…per ansamblu era un fel de mazgalitura Black&White, insa vazandu-ma plina de carbune pe degetele ranite de foarfeca, mi-am dat seama ca pentru mine acea vedere micuta, urata si stramba era cea mai frumoasa din lume…si nu as fi schimbat-o pe nimic, pentru ca in spatele formelor si nonculorilor se ascundea de fapt pasiunea cu care lucrasem la ea si dorinta de a face ceva cat mai bine posibil…Desi nu era opera de arta pe care mi-o dorisem, era a mea…si am fost fericita, nu iesise atat de bine precum visasem si…mi-a mai scapat o lacrima pe obrazul drept caci mi-a parut rau ca Timpul nu m-a mai lasat sa fac acea vedere din nou…si probabil nu ma va mai lasa niciodata sa o fac din nou, caci Timpul ma uraste, inca de cand m-am nascut, si asta cred ca o stiu cam toti prietenii mei ) 

Aceasta e povestea vederii mele preferate… Stii draga mea, mai devreme iti spuneam cu regret ca eu nu am o vedere a Fericirii la care sa ma uit incontinuu ca la o icoana, si pe care sa o pot atinge in fiecare zi. Ei bine, am privit in spatele metaforei si mi-am gasit carton, carbune si foarfeca, astfel incat am inceput sa imi fac eu o vedere, pe care o port in suflet in fiecare secunda din viata mea si care in mod cert imi va amintii mereu de ceva sau de cineva…si mai curse o lacrima…

~ de madaro pe martie 31, 2008.